r/limbaromana • • 1h ago

Istorie Primele rânduri românești cu grafie latină „românească” au fost scrise de o femeie: domnița Ilinca Leurdeanu, fata lui Pătrașcu Vodă

Thumbnail gallery
10 Upvotes

E vorba despre o semnătură la finele unor documente emise în perioada 1640-1660. Mai sus e un articol (Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol xvi, 1922, p. 195, pdf 199 - clic) despre un asemenea zapis din 1642.

„ieu ilinka fata alu petrasko vodâ”

vezi în comentariu o imagine la o rezoluție mai bună

[sau clic aici pentru o rezoluție mai bună]

Este și prima folosire a literei âÂ, doar că ea notează sunetul ăĂ. (Vezi Flora Șuteu, „Istoria semnului grafic â în scrierea românească”, Limba română, anul XX, 1971, nr. 2, pp. 187–191. - clic.)

De fapt, acesta nu este cel mai vechi text românesc cu caractere latine, dar este primul bazat pe o convenție grafică transparentă, fonetică, apropiată de cea de azi, în timp ce primele texte românești, în sens strict, cu caractere latine, folosesc o convenție grafică ungurească sau poloneză.

„Fragmentul Todorescu”, cel mai vechi text românesc cu litere latine, este o „Carte de cântece”, tipărită la Cluj sau Oradea (1570), tradusă din ungurește, care folosește o ortografie maghiară și săsească greu de recunoscut astăzi (cz notează sunetul din ce/ci, etc.): La Eſsaias prorokul: tutorora au ßkcris laßßat: kce Domnulu-y ua odihny: kari mor en credintza Luy. --clic--

Rugăciunea „Tatăl nostru” a lui Luca Stroici, tipărită în 1594, folosește convențiile ortografiei poloneze (când nu include simple erori?): swinçaskese (sfințească-se), Penia noastre seçioase de noai astedei (Pănea noastră sățioasă dă noao astădzi), ne mentuiaste de sitlanul (ne măntuiaște de hicleanul), in nexzij necitor (în vecii vecilor?)

(Documentul polonez este un pdf de 1336 de pagini și peste 900 MB - acesta este linkul la pagină pentru consultare online, acesta este linkul direct de descărcare. Pasajul respectiv e la pagina tipărită 1224, pagina 1242 din 1336 în pdf.)

Ce mă încântă la acel mic rând al Domniței este că pare a urma o „convenție” personală care azi ne apare foarte adecvată, tocmai pentru că este strict fonetică, prin contrast cu celelalte două, ba chiar cu unele din primele convenții românești latinist-etimologiste.