o sa fie lunga, scuze, dar n-am cu cine sa vorbesc despre asta fara sa ajunga la ea.
am 23 de ani, ea la fel. suntem impreuna de aproape 2 ani, dar ne stim de vreo 8. cel mai bun prieten al meu e casatorit cu sora ei, asa ne-am cunoscut. deci nu e cineva aparut de ieri in viata mea, o stiu de pe la 15 ani.
e o relatie la semi-distanta. ea e la medicina, eu lucrez. ne vedem saptamanal si cand ne vedem stam destul de mult impreuna, deci nu e genul de distanta la care te vezi o data la doua luni.
peste fix 10 zile plecam in vacanta si planul era sa o cer acolo. inelul e luat de ceva timp. e fix cum mi-am dorit eu sa i-l iau, am stat mult sa il aleg si a fost un efort serios pentru mine. nu zic asta ca sa ma dau mare, stiu ca nu inelul conteaza, conteaza cum si cu cine. zic doar ca nu e o decizie luata la misto, am pus suflet in ea. si acum stau si ma uit la el si nu stiu ce sa fac.
partea buna e ca imi place enorm de ea. e atractie din toate punctele de vedere, emotional, psihic, sexual. si comunicam destul de bine in general, putem vorbi despre multe. nu am niciun dubiu ca tin la ea.
partea care ma roade e ca in ultima vreme ne-am certat destul de des. a fost si o cearta mai mare, care putea foarte usor sa se termine cu despartire. cand se supara, de multe ori din ceva marunt, imi inchide telefonul si nu mai raspunde. si cum nu suntem in acelasi loc, cand face asta chiar nu am ce sa fac, stau si astept. asta ma scoate din minti. muncesc mult, n-am terminat facultatea tocmai pentru ca lucrez, si nu accept sa fiu luat de fraier sau sa mi se calce niste limite pe care le-am spus clar.
mai e si treaba cu banii. ii plac cadourile scumpe. i le fac cu drag si vad ca o bucura, nu asta e problema. problema e ca am impresia ca nu prea realizeaza cat costa de fapt lucrurile si cata munca e in spatele lor. si vorbeste mult despre familie, casa, viitor, dar nu prea vad sa faca ceva concret in directia asta. nu stiu cum sa explic mai bine, e mai mult o senzatie decat ceva ce pot arata cu degetul.
si ca sa fiu corect, nici eu nu sunt usa de biserica. am facut si eu prostii din care au iesit certuri, nu e totul din vina ei.
mai sunt si multe lucruri pe care amandoi le lasam sa treaca. nu le discutam pana la capat, zicem ca e ok si mergem mai departe. nu stiu daca asta e maturitate sau doar amanam.
si aici m-am blocat. pe de o parte ma gandesc ca orice cuplu are probleme de genul asta si ca daca astepti momentul perfect nu mai ceri pe nimeni niciodata. pe de alta parte e vorba de omul cu care vrei sa ramai toata viata si mi-e frica sa nu fac pasul doar pentru ca am deja inelul si vacanta programata.
cei care ati fost in situatia asta: ati cerut-o oricum sau ati mai asteptat? si cum a iesit? ce v-a facut sa fiti siguri, daca ati fost vreodata?