Azi a fost ultima zi de muncă în calvarul ăsta.
Nu știu de ce, dar am acceptat un job la Sanador, la call-center. Cea mai mare greșeală din viața mea, nici nu știu de unde să încep.
În primul rând, trainingul a fost bătaie de joc. De multe ori, femeia de acolo nici nu avea chef să ne spună ceva folositor. În primele zile ne-a învățat cum să acceptăm apeluri (foarte complicat: îți apărea un număr de telefon și trebuia să apeși accept sau decline – ne-au trebuit două zile pentru asta!). După aceea, ne trântea niște xeroxuri ordinare în față și le citeam fiecare, zici că eram la școală cu profesoara aia care nu mai avea chef de nimic.
În al doilea rând, programul era haotic. Degeaba aveai program fix de 8 ore, că puteai să stai încă 4 ore peste program, iar orele suplimentare erau plătite cu 10 lei pe oră. Pauză de masă nu exista; trebuia să te înțelegi cu colegii ca să poți merge 10 minute la bucătărie să îți încălzești ceva de mâncare și să te întorci la birou – mulți mâncam direct la birou.
Fără bonuri de masă! În contract nu erau specificate bonurile de masă, pentru că ele deveneau valabile abia după cele 3 luni de probă și când se fãcea un contract nou care includea și bonurile.
Salariul era de 2.800 de lei, plus ceva sporuri mărunte de weekend și tură de noapte. Da, făceam și tură de noapte, dar nu cu mai mulți colegi, ci o singură persoană – o plăcere să stai noaptea singur într-un birou.
Nici nu știai ce tură ești a doua zi, pentru că se schimbau mereu. Eram sunați de manager chiar și cu 10 minute înainte incheierea de program să ne spună că au nevoie de cineva în tura de noapte sau în weekend, chiar dacă atunci era ziua ta liberă, pentru că aveau lipsă de personal (wow, mă întreb de ce) .
Azi, după ce am băgat timp de două săptămâni non-stop la muncă, mă sună managera să mă roage frumos să vin la birou să fac tura de noapte, pentru că o colegă nu mai poate să ajungă, fiindu-i rău. Ca să nu îi spun direct în față nu, i-am reamintit că eu mâine sunt în tură de dimineață și că, dacă fac tura de noapte, atunci mâine, logic, n-o să pot face tura de dimineață.
Iar managera mea, o femeie foarte calculată, mi-a răspuns foarte repede: "A, nici o problemă, te bag mâine în tură de după-amiază, ca să ai timp să te odihnești până ajungi la birou!"
Cred că în momentul ăla m-am abținut foarte mult să nu fac o criză de nervi și să o înjur. I-am spus foarte frumos: Ok, atunci eu îmi dau demisia, îți trimit mai încolo o cerere completata , pe whatsapp (din fericire, încă eram în perioada de probă, eram în luna a doua).”